Şi stau aici şi te astept… aştept momentul în care o să mai fiu în braţele tale şi mă vei săruta… şi stau şi aştept să treacă timpul care îmi este totdeauna duşman… aştept să fac un târg cu el pentru a te putea ţine lângă mine pentru totdeauna, să-ţi simt buzele şi să nu-mi fie frică, să ştiu că nu vei mai pleca, să ştiu că vei fi aici mereu chiar dacă mai greşesc, chiar dacă toţi sunt împotriva noastră şi nu vor să înţeleagă...
Dar nu am nevoie să înţeleagă nimeni, nici eu nu înţeleg de ce trebuie să fie aşa, tot ce ştiu e că fără tine nu-mi găsesc locul în lumea asta mare în care mă pierd, că tu eşti punctul de plecare de unde nu vreau să plec decât dacă ştiu că tot la tine ajung.
Şi ştiu că lacrimile nu mă ajuta cu nimic, ştiu că eşti prea departe ca să-ţi aud bătăile inimii, că nu te mai pot privi... şi îmi pare rău... mai mult decât îşi poate imagina cineva care n-a pierdut ceea ce a avut doar pt câteva clipe.
Dar cine a zis că am avut vreodată vreun punct de sprijin? Cu tine l-am descoperit. Cine a zis că ştiu de unde am plecat? Am aflat că am plecat doar atunci când am ajuns la tine...
Deci ce rost mai are să caut altceva? Ce rost are să rog timpul să ţină cu mine când ştiu că va fi mereu împotriva mea şi când parfumul tău dispare purtat de vânt şi eu nu-l pot urma?
Te iubesc... dar asta ştiai deja... păcat că timpul nu e de partea noastră... poate că într-o zi va ştii că orice ar fi, eu voi fi aici... aşteptând să-ţi mai simt parfumul şi atingerea...