Afară bate vântul,
Mie începe să-mi fie frig
Şi aş vrea să te strig.
Ploaia se apropie,
Cu paşi repezi soseşte lângă mine
Şi-mi şopteşte, îngheţându-mă,
Că nu are rost să mă împotrivesc,
Că trebuie să mă dăruiesc
Unui ideal şi nu unei persoane.
"Voi toţi sunteţi efemeri
Ş-aveţi atâtea temeri,
Dar ce s-ar întâmpla dacă
Ai fi lucidă şi detaşată?"

Afară bate vântul...
Dar nu reuşeşte
Să mi te smulgă din gânduri
Căci atâtea planuri
Nicicând nu vor dispărea...
Începe un joc de-a v-aţi ascunselea
Într-o pădure întunecată
În care eu mă las purtată
De şoaptele tale.
Mă ascund într-o imagine
Care nu va ma fi vreodată reală
Dar care totuşi imi arată lumina
Şi mă las orbită de soare
Unde e pădurea?

Afară bate vantul...
Unde sunt soarele şi pădurea?
Au fost doar în mintea mea.
Tu eşti aici, mă întrebi ce s-a-ntâmplat
Eu îţi spun ce am visat:
Că ploaia îmi şoptea,
Că afară vântul batea,
Că pădurea mă proteja
Si eu mă lăsam purtată de al tău glas,
Departe de pădure, păşind spre lumină.
Nu-ţi mai simt atingerea
Şi mă întorc să te mai privesc
Poate pentru ultima dată.

Afară bate vântul...
Ochii tăi negrii mă poartă iar în labirint
Dar acum sunt ghidată de lumina lor.
Mă întreb unde voi ajunge...
Şi rămân cu întrebarea
Căci ştiu bine că nu voi ajunge nicicând
La destinaţia mea.
Niciodată nu te voi mai vedea,
Poate doar în mintea mea
Unde vei mai apărea
Doar pentru a-mi ghida paşii
Într-o lume în care nu-mi găsesc locul
Ăsta se pare că mi-e nororcul...